Știri de ultimă oră, sănătate, economie, povești si breaking news

Sângeru, acasă…

0

” Un om fusese-o frunză și numai om cu om                                                                    Au izbutit să crească și să se facă pom.”

Tudor Arghezi nu degeaba a îndrăznit să apere chemarea transformării omului în „Cântare omului” pentru că numai aparținând unei comunități omul își deslușește locul în lume.

Om cu om, suflet cu suflet, din suflet, au populat satul Sîngeru. Din strămoși în moși, în oameni mari, în copii, în nepoți și în strănepoți se transmite istoria satului, ca să aflăm și noi trecutul nostru, al vecinilor noștri, al vecinilor de sat și tot așa. Istoria comunei apare peste tot, în monografia acesteia, de care vă interesați la primăria comunei, în lucrări tipărite în încercări de a duce mai departe legendele satului, poate și în opere ale eroilor literaturii locale, dacă îmi permiteți. Însă copilăriile trăite autentic nu sunt transmise atât de ușor. Îndrăzneala oamenilor nu duce într-acolo, în dezumbrirea trăirilor pentru că fiecare amintire se leagă de cineva sau de ceva, care poate nu și-ar dori să reînvie în prezent. Aventurile copilăriilor noastre nu rămân scrise, strănepoții noștri nu vor mai cunoaște pățaniile prin care am trecut fiecare dintre noi, sigur, cu gașca de vecini sau de prieteni. Și așa cum nefericiții noștri străbunici povesteau războiul care a trecut și prin Sîngeru cu atâtea zeci de ani în urmă, la fel trebuie să traducem și noi eliberarea pentru a șterge trecutul amar, pe care oricum nu avem cum să-l trecem prin filtrul emoțiilor moderne.

Depășind subiectul, neînțeles de generația tinerilor sângereni, voi bucura ochii celor care îmi sunt de o vârstă și care vor trăi din nou, sper, aventurile din copilărie, n-aș putea să-mi însușesc titlul de „Amintiri din copilărie”, nu mai sunt vremurile de altădat’ să citim ceaslovul și nici măcar nume de Smărăndițe nu mai avem. Poate că vom aminti, pe undeva, plecarea în grup la furat de cireșe, dar contextul sigur va fi diferit de cel al lui Creangă.

DCIM101MEDIADJI_0021.JPG

Pornesc, așadar, în universul libertății și al întrebărilor nelimitate despre orice și despre oricine, în spațiul rural al copilăriei mele. Spiritul și caracterul mi-au fost modelate, desigur, din familie, dar o proporție uriașă asupra formării l-a avut „doamna mea”, care a crezut în mine mai mult decât o făceam eu atunci, și în mulți alți oameni deveniți acum modele demne de ascultat și de urmat, colegii mei sau generațiile anterioare nouă. Ne alegem vocația în funcție de multe criterii, însă fiecare copil învață prin imitație, este prima informație pe care școlile de pedagogie ți-o oferă. Ceea ce cultivăm în spiritul și în inima noastră de când suntem mici, predăm în continuare celor cu care ne întâlnim, pentru un scop sau altul, în această viață. Omul sfințește locul. Generațiile de educabili sângereni au avut parte de învățători de excepție, suflete extrem de implicate și dedicate menirii de a îndruma și a ajuta suflete crude. Oameni care și-au depășit, uneori, puterile pentru a acorda copiilor de aici învățământ de calitate, uneori superior elevilor din orașe. Nicio persoană dintre cele care vor citi cuvintele mele și vor ști despre cine vorbesc nu mă poate contrazice, ba chiar va căuta, la fel ca mine, cuvinte poate mai frumoase pentru a putea descrie pe cineva care depune atâta dragoste în ceea ce face.

Copilul sângerean pășește încrezător pe porțile școlii de aici, sperând că, acumulând suficiente cunoștințe, se va putea întoarce și va putea dezvolta comuna mai repede sau mai bine, oferind părinților sau bunicilor condiții demne de vremurile în care televizorul ne arată că putem trăi. Mentalitatea rurală vizavi de școală este serioasă, părinții au grijă să îndrepte copii către cunoașterea permanentă pe parcursul întregii vieți. Totodată, sunt convinși că generațiile care se înalță”copăcel-copăcel” îi vor depăși fără doar și poate pe ei, lăudându-și puii cu fiecare mică realizare de la grădiniță, la școală, la liceu, la facultate, peste gard sau pe stradă, pe unde se mai întâlnesc rudele între ele. Cei mai mulți tineri rămân pe unde au plecat la studii, observând demersul lent al dezvoltării satului și negăsind oportunități pentru a aplica ce au reușit să învețe. Însă, atunci când satul, amintirile, oamenii pe care îi sună zilnic de la depărtare, dealurile natale și câinii din ogradă îi întorc măcar pentru ziua liberă de duminică, timpul rămâne în loc.

 

DCIM101MEDIADJI_0027.JPG

Întors „la țară”, fiecare sângerean simte dorința de a povesti prietenilor ce a reușit să facă bine în lume și nu uită niciodată poveștile din copilărie, spuse la fiecare revedere. Ce să mai spun despre peisajele extraordinare care ne așteaptă „acasă”, neatinse de dureri sau greutăți. Acum 20 de ani, telefonul nu ne înregistra numărul de pași pe care îi parcurgeam, altfel, am fi dublat, triplat, numărul zilnic recomandat și am fi fost extrem de mulțumiti pentru că ne-am fi încadrat în tiparul omului modern, de la care nimeni nu mai vrea să se abată astăzi.

Când intri în Sîngeru, cum ridici ochii către pădurea bogată de la cișmea, în pragul dealului, știi că ai ajuns acasă. Casele bătrânești și sănătoase, cum nu mai vor tinerii să vadă pentru că totul trebuie renovat și modernizat, curțile și prispele absolut încântătoare, încărcate de flori plantate de bunicuțe, una-două căruțe în drum spre moară și un stol de păsări călătoare întoarse la același acoperiș de atâția ani, toate ne sunt cunoscute, ele alcătuiesc atmosfera satului. De departe, fără zarvă și mulțimi de oameni, Sîngeru pare populat și bogat. Oamenii sunt gospodari și, unii dintre ei, chiar dacă s-au mutat la oraș, nu uită să vină și să cultive răsadul care să le aducă mai târziu, legume „bio”.

 

„Veșnicia s-a născut la sat”, mărturisea Blaga. Cu siguranță, țoți simțim că satul unește întreaga diversitate. Aici există cu adevărat timp, libertate, umanitate. În vacanțele de vară, toți verișorii veneau la Sîngeru să se distreze în aer liber. Știam toate potecuțele care uneau satele și le străbăteam de dimineața până la apus. De multe ori, ne luam în rucsac și ceva de mâncare și o sticlă cu apă pentru că nu știam cât timp din zi vom descoperi mistere ale naturii. Ne plăcea să explorăm locuri în care nu mai merseserăm înainte și ne consideram mici cercetași, așa cum vedeam în filmele difuzate sâmbăta dimineața, la TV.

Într-o zi de Paști, când părinții noștri onorau vizita obișnuită la nași, am pornit”pe coastă” în căutarea locului perfect de picnic, abia așteptam să mâncăm cozonacul proaspăt din coșul pregătit și să ciocnim cu prietenii noștri ouăle roșii. Dar, pentru că eram foarte curioși, aventura a ieșit în prim plan și ne-a rezervat o strălucire pe potecuță: mai multe vizuini de vulpi, gata să ardă, pentru că noi aflaserăm în demersul nostru de cercetași că vizuinele sunt pline de purici și voiam să vedem cu ochii noștri ce se întâmplă dacă încercăm să salvăm vulpile. Ne-am apropiat de una dintre vizuinele cu pricina si am aprins focul. Eram la câteva secunde distanță de a incendia toată pădurea. Focul s-a extins rapid, iar noi am uitat complet de ziua sfântă care era și de ce urma să facem. Doi dintre noi am alergat, aproape împiedicându-ne, către cele mai apropiate case pentru a cere ajutor în stingerea focului și nu ne mai păsa decât de pădurea care ne era loc de joacă. Voiam să oprim focul, care se extindea pentru că iarba nu inverzise în totalitate. Toată această situație de panică s-a terminat cu bine, până la urmă, vecinii ne-au ajutat să oprim întinderea focului și într-un final, părinții noștri au fost sunați să se întoarcă acasă pentru a afla ce făcuserăm. Spre bucuria noastră, am scăpat cu toții nepedepsiți, dar fiecare la casa lui.

Cu amuzament ne amintim „trăsnăile”(cum îi place mamei să spună) din anii copilăriei, chiar dacă atunci ne creșteau bătăile inimii ca unui porumbel pe care îl prinzi forțat între mâini.

Sîngeru are multe „obiective turistice”, mai puțin știute de copii. Sigur că există muzeele cunoscute și monumentele evidente, însă dealul Ciortea ar putea fi vizitat mai des, Casa Hoților de asemenea. La fel și fântâna deloc adâncă de apă sărată de pe Valea Mare sau râul sărat de la Piatra Mică. Toate oferă priveliști pe care mulți le văd doar pe paginile de Instagram. Se leagănă rândunicile și mierlele în răcoarea dimineții pe aceste meleaguri. Cu orice răsărit de soare al satului, se zugrăvesc ca într-un tablou sănătatea și fericirea. Întinderile dealurilor pe care le „citești” de pe Ciortea se desfășoară într-o nespusă liniște. De o parte, văzduhul primește un reflex de culoare verde, ce parcă „îngrașă aerul”(așa cum îi plăcea lui Duiliu Zamfirescu să spună). La mijlocul dealurilor, între văile pline de spiritul oamenilor, curge domol Cricovul Sărat. A trecut chiar și el prin situații dificile. Lasă să se vadă, din depărtare, locuri mai rar străbătute, cu o turmă de oi sau capre ca o pată albă în tot verdele primăverii. Orizontul râului e înșelător, ca o dungă închipuită ce joacă în razele soarelui. Dacă privești atent de acolo, poate reușești să observi și mișcarea oamenilor pe ogoare. În definitiv, natura pare că se odihnește mereu.